Toamna se numără… teroriştii
Nici n-a venit bine toamna, că teroriştii îşi fac apariţia. Ştiu, nu există nici-o legătură logică între anotimpul ăsta şi actele de cruzime, dar cu ce s-a întâmplat ieri în statul american Maryland şi cu alte ocazii (de exemplu pe 11 septembrie 2001) în alte părţi, încep să fac o legătură ipotetică.
Pentru cei care nu ştiu, uite cum stau lucrurile. Un terorist asiatic cu numele de James Jay Lee a intrat ieri pe la ora 13:00 GMT -5 (20:00 ora României) în clădirea Discovery Communications din Silver Spring, Maryland cu o armă, ceva legat în jurul taliei şi patru pachete (două cutii şi două rucsacuri). A luat trei ostateci, un paznic şi încă doi bărbaţi, restul angajaţilor (inclusiv copiii de la grădiniţa Discovery) fiind între timp evacuaţi conform planurilor în caz de urgenţă ale companiei. După vreo patru ore, teroristul a fost împuşcat şi omorât de un lunetist, pentru că îndreptase arma spre unul dintre ostateci.
Se pare că în urmă cu doi ani, Lee fusese arestat în faţa aceleiaşi clădiri după ce protestase împotriva programelor Discovery care promovau înmulţirea oamenilor, deşi Pământul e deja suprapopulat. Sau cel puţin aşa spunea el. Pe la 5-6 azi dimineaţă (ora României), pachetele aduse de terorist în clădire au fost detonate, iar totul s-a terminat cu bine.
Încep să fiu de acord cu teroristul ăsta. Pământul e suprapopulat… de idioţi!
Cu aşa gadget…
… cine mai are nevoie de Florin Busuioc sau Victor Slav? 
Mi se pare super amuzantă chestia asta, cred că-mi fac şi eu una.
Ideea postului e de aici, iar poza de pe net.
Nu-i vina mea, sunt român!
Am văzut de curând o ştire pe ProTV în care tot ziceau ei că românii stau bine la proiecte, dar că problema apare atunci când vine vorba să le pună în practică. Nu am de ales decât să fiu în totalitate de acord. Dar trebuie însă să mai adaug ceva, ca să nu creez confuzie. Situaţia e aceeaşi peste tot, nu doar la noi.
Nu înţeleg de ce pe zi ce trece tot mai multe lucruri cel puţin neplăcute sunt puse pe seama mentalităţii românilor. Dar ce, românii nu sunt şi ei oameni? Noi suntem chiar aşa de diferiţi? NU! Doar că sunt unii care profită prea mult de scuza asta ca să iasă cu mâinile curate din rahat. Ştiţi care e problema? Degeaba au mâinile curate, când se vede după restul mizeriei unde au fost. Da, ştiu, am dat-o în poveşti filosofice cu morale pe care n-o să le mai înţeleg nici eu în scurt timp (glumesc). Dar nu daţi vina pe mine, ci pe mentalitatea mea de român! 
Închei aici morala despre lipsa de maturitate de care dau dovadă unii, întorcându-mă la partea cu proiectele care nu sunt puse niciodată în practică pentru că sunt prea multe, sau pentru că nu există resurse. Aici mai am şi eu de lucru. Foarte mult, chiar. De multe ori mi-e greu să mă ţin de treabă la un proiect fie pentru că sunt distras uşor de alte proiecte, fie din alte motive pe care dacă le-aş enumera aici aş scrie un roman întreg. Aş vrea să vă dau sfaturi, dar decât să vorbesc fără a fi în cunoştinţă de cauză, mai bine tac. Însă îi rog pe cei care au găsit soluţii să ni le împărtăşească printr-un comentariu.
Mă opresc aici, pentru că n-am mai scris de o săptâmână şi nu vreau să vă dau dintr-odată prea multe de citit. Vorba aia: Stay cool!
Vampires Suck (2010)
Vampires Suck e o parodie a filmelor cu vampiri care au făcut furori din 2008 and beyond, ca să zic aşa. Da, mă refer la seria Twilight. Da, mă refer şi la serialul True Blood. Şi chiar dacă mă opresc aici cu exemplele, ele ar mai putea continua. Ce să mai, filmul ăsta e varianta cu colţi a Scary Movie.
Povestea filmului o urmăreşte pe cea din Twilight, producătorii reuşind de cele mai multe ori să ia la mişto orice întâmplare din filmul parodiat, prezentând-o într-o manieră umoristică. Nu spun că le-a mers de fiecare dată, dar asta a fost pentru că în unele locuri poate n-au ştiut când să se oprească.
Un lucru care m-a uimit, aş putea spune, e asemănarea izbitoare a personajelor cu cele parodiate. Cine n-ar semăna cu Edward din Twilight după ce-şi trage o frizură marca Robert Pattinson şi-şi dă cu nişte praf alb pe faţă, aţi putea spune. Cam aşa-i, ce-i drept, dar una e să semeni puţin şi alta e să le aduci aminte celor care te văd de persoana pe care o copiezi în aşa măsură încât să te asocieze cu respectiva persoană.
Personajele parodiate sunt multe: Edward, Jacob, Bella (Becca în Vampires Suck), restul familiei Cullen (Sullen în parodie), alte personaje ceva mai importante din Twilight, Buffy Spaima Vampirilor (Buffy the Vampire Slayer), Lady GaGa şi alţii pe care am uitat să-i menţionez.
Ca să n-o mai lungim şi să vi se ducă de tot cheful de a vedea o comedie bună, vă recomand să vă uitaţi la trailer şi, dacă vă place, o să vă placă şi filmul. Trebuie să menţionez că trailerul are o mare parte din fazele mai haioase, iar în film pot trece minute bune uneori până mai găsiţi un motiv de râs.
Vampires Suck e o comedie care se consumă cel mai bine cu prietenii, acasă sau la cinema. Dacă apar manifestări neplăcute (cum ar fi crizele necontrolate de râs), adresaţi-vă prietenului care ţine telecomanda. Consumul acestui film în combinaţie cu diverse substanţe halucinogene poate duce la tulburări temporale de comportament şi avea consecinţe neplăcute pe termen lung. Adică, deşi e comedie, un film cu vampiri e tot un film cu vampiri.
Băi, ce aproape…
… şi totuşi ce departe.
După ani de zile, cred, de când n-am mai jucat la Loto, am băgat şi eu azi o variantă simplă la 6/49. Şase numere plus noroc. Câte mi-au ieşit? Unul singur. Atunci de ce am fost totuşi aproape? Păi, n-am fost aproape de câştigul cel mare de 5.8 milioane de euro, dar am fost oarecum aproape de a-mi ieşi 4 numere. Sau 5?
Numerele extrase au fost următoarele: 40, 48, 34, 19, 21, 44. Şi acum să le analizăm. Nu am băgat 40, nici 44, dar am băgat 42. Exact la mijloc. Pe al doilea număr, 48, l-am băgat, e ăla singur care mi-a ieşit. Până acum am fost pe aproape să am două. Nici pe 34 nu l-am băgat şi n-am avut nici un număr pe aproape. 19 n-am băgat, în schimb printre numerele mele s-a aflat 16. Cred că inuiţia mea vede cu susul în jos (6 – 9). Şi cu 21 am fost aproape, că am băgat 23. Şi cam astea sunt toate.
Acum dacă stăm bine şi ne gândim, la unele numere am fost al naibi de aproape. Şi numerele le-am ales cam la întâmplare. Dacă alegeam în locul unora din astea cu care am fost aproape nişte date care reprezintă ceva, cum ar fi 19, vârsta mea, de exemplu, mi-ar fi ieşit 3. Care, din câte am înţeles, aduc şi ele un câştig mic. Foarte mic de fapt, dar nu asta e ideea.
Băi, ce aproape…
P.S. Că tot mi-am adus aminte acum. La mulţi ani Marinilor, Marinelor, marinarilor şi tuturor celor care-şi sărbătoresc azi ziua de nume şi nu numai!
Mâncaţi de post?
Nu sunt genul de persoană atât de credincioasă încât să ţină post în fiecare miercuri, vineri şi alte zile declarate de Biserica Ortodoxă Română. De fapt, nu ţin post mai niciodată. Acum, spre exemplu, suntem în postul Sfintei Mării, post pe care nu l-am ţinut.
Însă din când în când parcă mi se ia de tot ce ţine de carne, brânză, lapte, ouă (cu ultimele două şi-aşa nu prea mă omor eu) şi-mi vine să ţin post. Nu pentru că aşa zice Dumnezeu, B.O.R. sau oricine altcineva. Ci pentru că aşa simt eu (nu spiritual, mai degrabă gastro-intestinal).
Pe unele produse de post nu le suport. Altele, însă, îmi plac la nebunie. Voi mâncaţi de post? Dacă da, de plăcere, sau din cauza/datorită religiei? 
Internetul românesc pe cale de a fi cenzurat?
Conform sitului de ştiri Realitatea.NET, senatoarea PSD Lia Olguţa Vasilescu s-a săturat să fie înjurată şi ameninţată pe Internet, aşa că vrea să-l cenzureze. Şi, ca o paranteză, vrea să pună CNA-ul să se ocupe de asta. Că deputatul Varujan Pambuccian, cooptat în echipa care să formuleze legea, are alte idei despre ce, cine şi cum să se ocupe de asta, e o cu totul altă problemă.
Ce ar însemna asta, mai exact? Păi, în viziunea senatoarei, n-aş mai putea să-mi bag ce vreau şi când vreau pe blogul meu, care e proprietate personală, ca să fim clari, iar voi, ăştia puţinii care mă citiţi, n-aţi mai avea voie să mă înjuraţi când nu vă place ce scriu, chiar dacă eu personal vă dau voie.
Păi stai mă tată, adică ce-o freacă pe ea undeva ce zic eu la mine pe tarla? Dacă vreau să înjur, înjur. Dacă vreau să pun poze cu gagici goale, pun. Şi dacă vreau să strig în gura mare că iniţiatorii legilor de genul ăsta sunt bătuţi în cap, atunci o să strig. Şi ca proprietar de site, oricine are voie să lase lumea să înjure pe proprietatea lui cât vrea. Dacă m-aş duce pe situl ministerului să le zic cuvinte grele, aia ar fi cu totul şi cu totul altă treabă.
Noroc totuşi cu deputatul ăsta de care vă ziceam, că deşi într-o oarecare măsură e de acord că se exagerează cu vorbitul urât pe Internet, totuşi zice, aşa cum am menţionat şi eu, că statul n-ar trebui să controleze spaţiul virtual. Şi mai zicea el ceva cu care aproape sunt de acord:
Dacă eu, Varujan Pambuccian, mi-o bag şi mi-o scot pe internet, sub numele meu, e în regulă, îmi asum responsabilitatea pentru cuvintele mele. Problema apare atunci când asta se face sub anonimat.
Adică da, atâta timp cât îţi primeşti creditele pentru ce-ai zis, să te lase în pace. Dar să nu se înţeleagă greşit: nu vreau să mi se interzică prin lege să mai comentez ca anonim dacă vreau. Să înjur sub anonimat da, poate să mi se interzică, dar nu să-mi spun părerea proprie şi personală.
P.S. Mi se pare mie, sau femeile din Parlament vin numai cu idei tâmpite?
O lume în care toţi am ştii când o să murim
Vorbeam cu Flori pe Twitter despre cât de mult m-aş schimba dacă aş ştii mai mult sau mai puţin exact când o să mor (măcar anul, dacă nu data precisă). Eu îi ziceam că o să fiu la fel, că încerc să trăiesc ca şi cum aş putea muri oricând: mâine, peste 2 ani, sau chiar peste 20. Ea zicea că n-are cum, unele lucruri tot s-ar schimba. Uitaţi ce zic eu.
Mai întâi despre mine. Da, poate că n-aş mai pierde vremea pe Twitter aşa de mult. Da, poate că în cazul unor mici detalii ar exista schimbări. Dar nu în cazul imaginii în ansamblu. Eu încerc să profit de fiecare moment al vieţii mele. Acum, când nu ştiu dacă mai am mult sau puţin de trăit. Aş schimba asta? Normal că nu, aş face acelaşi lucru: aş profita de tot timpul rămas.
Poate că aş încerca lucruri mai extreme, dacă tot aş ştii când o să mor. De exemplu, dacă aş fi sigur că o să fiu bine până peste doi ani, până atunci n-aş face eu paraşutism şi alte sporturi extreme ca traversatul pe roşu dacă tot aş avea siguranţa asigurată? Cum să nu! Ar mai fi şi chestia cu săritul de la etajul 10 şi datul cu capul de pereţi, dar n-am garanţie că, deşi o să supravieţuiesc, n-o să rămân fără vreun membru sau raţionament. Sau dacă aş face ceva care mai mult ca sigur ar trebui să mă omoare, dar n-aş muri… cine ştie în ce fel aş deranja continuitatea spaţiu-timp. Dar hai că o dau prea mult în filosofie şi fizică teoretică.
Acum să vorbim despre restul lumii. Cum ar fi o lume în care toţi am ştii când o să murim? Am profita cu toţii de vieţile noastre la maxim poate? Dar în sensul bun sau cel rău? Hai să le luăm pe rând. Să presupunem, pentru început, că toţi am lua-o pe drumul cel bun. Am deveni cu toţii aşa de buni unii cu alţii, iar lumea ar deveni un loc aşa de minunat încât, probabil, ni s-ar lua de bunătatea asta şi am aştepta cu nerăbdare ziua morţii. Pe care am cunoaşte-o, aşa că ne-am ocupa tot timpul rămas cu pregătirile de înmormântare.
Acum să presupunem că toţi am profita de viaţă într-un sens nu tocmai plăcut. Am face tot ce am vrea indiferent de consecinţe, iar lumea ar deveni un loc aşa de oribil încât, probabil, ni s-ar lua de răutatea asta şi am aştepta cu nerăbdare ziua morţii. Pe care am cunoaşte-o, aşa că ne-am ocupa tot timpul rămas dându-ne pe noi şi pe alţii cu capetele de pereţi. Da, am repetat parţial paragraful precedent. Intenţionat.
Dar din fericire noi nu trăim la extreme. Chiar dacă ştim când o să murim. Unii sunt buni, alţii sunt răi, iar alţii oscilează între prostie şi înţelepciune. Şi, indiferent de situaţie, lucrurile or să rămână la fel. Pornind de la asta, începem să conturăm lumea asta de basm, în care toţi am ştii când urmează să murim.
Având varietatea asta de oameni, ei ar avea de ales. Să aştepte ca în exemplele de mai sus să vină Ziua, sau să-şi facă un rost în viaţa aia lungă sau scurtă pe care o au, pregătind lumea pentru următoarea generaţie. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: chiar dacă ştii când o să mori, tot o să vrei să ai copii (desigur, întotdeauna există excepţii, la fel ca în lumea reală). Şi fiecare ar alege ce-ar vrea. Unii ar fi mai leneşi, alţii mai harnici. În scurt timp s-ar obişnui cu ideea de a ştii când vor muri.
Şi uite cum ajungem să realizăm că lumea asta n-ar fi atât de diferită de a noastră. De fapt ar fi identică, exceptând un singur lucru: ei ar ştii când ar urma să moară. Dar n-ar mai conta aşa de mult cât contează pentru noi. Totuşi să nu uităm un lucru, atâta timp cât există factorul noroc, lumea asta nu va exista niciodată.
Program de lucru cu publicul
Am fost astăzi de dimineaţă la facultate. Din ce auzisem de la secretarele de acolo cu vreo săptămână-două în urmă, adeverinţele, pentru că de una din astea aveam eu nevoie, se eliberau între orele 8 şi 9. Aşa că m-am trezit eu cu noaptea-n cap special pentru ele. Până la urmă tot pentru mine era, ştiu.
Am ajuns acolo doar ca să văd pe uşă că scria: “Program de lucru cu publicul — 14:00 – 16:00″. Ok, vina mea, mi-am zis eu, se pare că treaba cu eliberarea de adeverinţe între 8 şi 9 dimineaţa era temporară, pe parcursul sesiunii de înscrieri. Puţin nervos, m-am întors acasă cu gândul de a reveni în intervalul orar menţionat pe uşa secretariatului. Am dat şi un tweet de calmare cu o întrebare oarecum retorică, pe care-l puteţi vedea mai jos, ce a dat naştere şi unui articol pe blogul lui Ştefan Murgeanu. Citiţi-l, e un supliment bun la ăsta. Şi acum tweet-ul:
Secretariatele mamei lor. Daca au doar doua ore destinate lucrului cu publicul, ce fac in restul timpului?
Şi acum înapoi la problema mea. Am revenit pe la 14:30 la secretariat, deja stresat că a trebuit să fac acelaşi drum de două ori. Dar ghiciţi ce? Mă opreşte femeia de serviciu şi mă întreabă unde mă duc. Îi zic, iar ea mă trimite acasă, pe motiv că secretarele sunt în concediu. Toate. Până pe 1 septembrie!
Păi şi eu acum ce pana mea să fac? Sau, vorbind la modul general, noi ce pana mea să facem? Pentru că în alea două minute cât am stat acolo de vorbă cu femeia de serviciu au venit vreo 3 persoane, cu mine inclusiv ce-i drept, în căutare de adeverinţe. Acum şi-au găsit să-şi ia concediu? Nu puteau şi ele măcar să-şi ia pe rând?
După ce că au program de lucru cu publicul doar două ore pe zi, când îşi iau concediu, îşi iau tată. Să nu le mai găseşti. Şi pe urmă se mai întreb unii de ce ne băgăm noi diverse obiecte de recuzită în Boc şi Băsescu.
The Karate Kid (2010)
Am decis să continui seria de recenzii de filme pe care am început-o în toamna lui 2009 cu filmul The Karate Kid. Nu vorbesc de cel din ‘84 cu japonezul ăla simpatic Miyagi sensei şi Daniel san, ci de cel din 2010. Continuare…