Băi, ce aproape…
… şi totuşi ce departe.
După ani de zile, cred, de când n-am mai jucat la Loto, am băgat şi eu azi o variantă simplă la 6/49. Şase numere plus noroc. Câte mi-au ieşit? Unul singur. Atunci de ce am fost totuşi aproape? Păi, n-am fost aproape de câştigul cel mare de 5.8 milioane de euro, dar am fost oarecum aproape de a-mi ieşi 4 numere. Sau 5?
Numerele extrase au fost următoarele: 40, 48, 34, 19, 21, 44. Şi acum să le analizăm. Nu am băgat 40, nici 44, dar am băgat 42. Exact la mijloc. Pe al doilea număr, 48, l-am băgat, e ăla singur care mi-a ieşit. Până acum am fost pe aproape să am două. Nici pe 34 nu l-am băgat şi n-am avut nici un număr pe aproape. 19 n-am băgat, în schimb printre numerele mele s-a aflat 16. Cred că inuiţia mea vede cu susul în jos (6 – 9). Şi cu 21 am fost aproape, că am băgat 23. Şi cam astea sunt toate.
Acum dacă stăm bine şi ne gândim, la unele numere am fost al naibi de aproape. Şi numerele le-am ales cam la întâmplare. Dacă alegeam în locul unora din astea cu care am fost aproape nişte date care reprezintă ceva, cum ar fi 19, vârsta mea, de exemplu, mi-ar fi ieşit 3. Care, din câte am înţeles, aduc şi ele un câştig mic. Foarte mic de fapt, dar nu asta e ideea.
Băi, ce aproape…
P.S. Că tot mi-am adus aminte acum. La mulţi ani Marinilor, Marinelor, marinarilor şi tuturor celor care-şi sărbătoresc azi ziua de nume şi nu numai!
Mâncaţi de post?
Nu sunt genul de persoană atât de credincioasă încât să ţină post în fiecare miercuri, vineri şi alte zile declarate de Biserica Ortodoxă Română. De fapt, nu ţin post mai niciodată. Acum, spre exemplu, suntem în postul Sfintei Mării, post pe care nu l-am ţinut.
Însă din când în când parcă mi se ia de tot ce ţine de carne, brânză, lapte, ouă (cu ultimele două şi-aşa nu prea mă omor eu) şi-mi vine să ţin post. Nu pentru că aşa zice Dumnezeu, B.O.R. sau oricine altcineva. Ci pentru că aşa simt eu (nu spiritual, mai degrabă gastro-intestinal). 
Pe unele produse de post nu le suport. Altele, însă, îmi plac la nebunie. Voi mâncaţi de post? Dacă da, de plăcere, sau din cauza/datorită religiei? 
O lume în care toţi am ştii când o să murim
Vorbeam cu Flori pe Twitter despre cât de mult m-aş schimba dacă aş ştii mai mult sau mai puţin exact când o să mor (măcar anul, dacă nu data precisă). Eu îi ziceam că o să fiu la fel, că încerc să trăiesc ca şi cum aş putea muri oricând: mâine, peste 2 ani, sau chiar peste 20. Ea zicea că n-are cum, unele lucruri tot s-ar schimba. Uitaţi ce zic eu.
Mai întâi despre mine. Da, poate că n-aş mai pierde vremea pe Twitter aşa de mult. Da, poate că în cazul unor mici detalii ar exista schimbări. Dar nu în cazul imaginii în ansamblu. Eu încerc să profit de fiecare moment al vieţii mele. Acum, când nu ştiu dacă mai am mult sau puţin de trăit. Aş schimba asta? Normal că nu, aş face acelaşi lucru: aş profita de tot timpul rămas.
Poate că aş încerca lucruri mai extreme, dacă tot aş ştii când o să mor. De exemplu, dacă aş fi sigur că o să fiu bine până peste doi ani, până atunci n-aş face eu paraşutism şi alte sporturi extreme ca traversatul pe roşu dacă tot aş avea siguranţa asigurată? Cum să nu! Ar mai fi şi chestia cu săritul de la etajul 10 şi datul cu capul de pereţi, dar n-am garanţie că, deşi o să supravieţuiesc, n-o să rămân fără vreun membru sau raţionament. Sau dacă aş face ceva care mai mult ca sigur ar trebui să mă omoare, dar n-aş muri… cine ştie în ce fel aş deranja continuitatea spaţiu-timp. Dar hai că o dau prea mult în filosofie şi fizică teoretică.
Acum să vorbim despre restul lumii. Cum ar fi o lume în care toţi am ştii când o să murim? Am profita cu toţii de vieţile noastre la maxim poate? Dar în sensul bun sau cel rău? Hai să le luăm pe rând. Să presupunem, pentru început, că toţi am lua-o pe drumul cel bun. Am deveni cu toţii aşa de buni unii cu alţii, iar lumea ar deveni un loc aşa de minunat încât, probabil, ni s-ar lua de bunătatea asta şi am aştepta cu nerăbdare ziua morţii. Pe care am cunoaşte-o, aşa că ne-am ocupa tot timpul rămas cu pregătirile de înmormântare.
Acum să presupunem că toţi am profita de viaţă într-un sens nu tocmai plăcut. Am face tot ce am vrea indiferent de consecinţe, iar lumea ar deveni un loc aşa de oribil încât, probabil, ni s-ar lua de răutatea asta şi am aştepta cu nerăbdare ziua morţii. Pe care am cunoaşte-o, aşa că ne-am ocupa tot timpul rămas dându-ne pe noi şi pe alţii cu capetele de pereţi. Da, am repetat parţial paragraful precedent. Intenţionat.
Dar din fericire noi nu trăim la extreme. Chiar dacă ştim când o să murim. Unii sunt buni, alţii sunt răi, iar alţii oscilează între prostie şi înţelepciune. Şi, indiferent de situaţie, lucrurile or să rămână la fel. Pornind de la asta, începem să conturăm lumea asta de basm, în care toţi am ştii când urmează să murim.
Având varietatea asta de oameni, ei ar avea de ales. Să aştepte ca în exemplele de mai sus să vină Ziua, sau să-şi facă un rost în viaţa aia lungă sau scurtă pe care o au, pregătind lumea pentru următoarea generaţie. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: chiar dacă ştii când o să mori, tot o să vrei să ai copii (desigur, întotdeauna există excepţii, la fel ca în lumea reală). Şi fiecare ar alege ce-ar vrea. Unii ar fi mai leneşi, alţii mai harnici. În scurt timp s-ar obişnui cu ideea de a ştii când vor muri.
Şi uite cum ajungem să realizăm că lumea asta n-ar fi atât de diferită de a noastră. De fapt ar fi identică, exceptând un singur lucru: ei ar ştii când ar urma să moară. Dar n-ar mai conta aşa de mult cât contează pentru noi. Totuşi să nu uităm un lucru, atâta timp cât există factorul noroc, lumea asta nu va exista niciodată.
Program de lucru cu publicul
Am fost astăzi de dimineaţă la facultate. Din ce auzisem de la secretarele de acolo cu vreo săptămână-două în urmă, adeverinţele, pentru că de una din astea aveam eu nevoie, se eliberau între orele 8 şi 9. Aşa că m-am trezit eu cu noaptea-n cap special pentru ele. Până la urmă tot pentru mine era, ştiu.
Am ajuns acolo doar ca să văd pe uşă că scria: “Program de lucru cu publicul — 14:00 – 16:00″. Ok, vina mea, mi-am zis eu, se pare că treaba cu eliberarea de adeverinţe între 8 şi 9 dimineaţa era temporară, pe parcursul sesiunii de înscrieri. Puţin nervos, m-am întors acasă cu gândul de a reveni în intervalul orar menţionat pe uşa secretariatului. Am dat şi un tweet de calmare cu o întrebare oarecum retorică, pe care-l puteţi vedea mai jos, ce a dat naştere şi unui articol pe blogul lui Ştefan Murgeanu. Citiţi-l, e un supliment bun la ăsta. Şi acum tweet-ul:
Secretariatele mamei lor. Daca au doar doua ore destinate lucrului cu publicul, ce fac in restul timpului?
Şi acum înapoi la problema mea. Am revenit pe la 14:30 la secretariat, deja stresat că a trebuit să fac acelaşi drum de două ori. Dar ghiciţi ce? Mă opreşte femeia de serviciu şi mă întreabă unde mă duc. Îi zic, iar ea mă trimite acasă, pe motiv că secretarele sunt în concediu. Toate. Până pe 1 septembrie!
Păi şi eu acum ce pana mea să fac? Sau, vorbind la modul general, noi ce pana mea să facem? Pentru că în alea două minute cât am stat acolo de vorbă cu femeia de serviciu au venit vreo 3 persoane, cu mine inclusiv ce-i drept, în căutare de adeverinţe. Acum şi-au găsit să-şi ia concediu? Nu puteau şi ele măcar să-şi ia pe rând?
După ce că au program de lucru cu publicul doar două ore pe zi, când îşi iau concediu, îşi iau tată. Să nu le mai găseşti. Şi pe urmă se mai întreb unii de ce ne băgăm noi diverse obiecte de recuzită în Boc şi Băsescu.
Ştiţi ce sărbătorim azi?
Grădinile zoologice. Şi nu doar noi românii, doamne fereşte, ci toată lumea. E Ziua Internaţională a Grădinilor Zoologice şi, nu ştiu cum s-a sărbătorit în alte oraşe, judeţe sau chiar ţări, dar în grădina zoologică din Trivale (Piteşti, pentru necunoscători), primarul Tudor Pendiuc a dat liber la vizite. Adică liber ca gratuit, nu ca vorbirea liberă, sau ca Linuxu’, pentru că asta ar fi însemnat să elibereze şi animalele, sau cel puţin să lase lumea în cuşti.
Şi cum românul trage la gratuităţi ca musca la… dulciuri, a fost o aglomeraţie de nedescris. Da, ştiu, şi eu am fost printre românii ăştia, dar nu m-am dus pentru că ar fi gratuit. Nu-s aşa de zgârcit să nu dau 5-10 lei. Am vrut să văd ce altceva a mai pregătit primarul înafară de intrarea liberă şi prelungirea programului liniei 8 care duce în Trivale. Am aflat că s-a oprit la astea două.
Atracţia zilei a fost poliţistul comunitar (ofiseris comunitaris) din ordinul primatelor ultimatelor. Erau mai mulţi decât majoritatea exponatelor la un loc. Pe locul doi, urşii. Apoi mai erau păsări diverse, porci, un tigru şi un leu care se ascundeau de gloata de vizitatori căldură şi alte câteva animale. Nimic deosebit.
Bine, poate pentru un puşti de 5-10 ani a fost extraordinar, pentru că tot cam atât aveam eu ultima dată când am fost acolo (de-atunci am mai fost o dată la grădina zoologică din Bucureşti) şi ştiu că mi-a plăcut pe vremea aia, dar sincer nu ştiu cum de nu dau faliment. Din ce am auzit, în zilele normale (cu plată), abia dacă vin câţiva vizitatori pe la ei, iar animalele alea consumă destul de multă mâncare.
Fie, nu e vorba de grădina asta zoologică în particular, că doar e o sărbătoare internaţională. Voi ştiaţi ce sărbătorim azi? Ştiţi de vreo campanie de promovare asemănătoare pe la voi sau în altă parte? Vă aştept cu răspunsurile.
Uite cum îmi bat eu joc…
Articolul ăsta e un răspuns la cel al lui Flori, intitulat “Cum sa iti bati joc de amintirea unui om?“. Pentru început o să menţionez că nu am citit articolul, doar l-am scanat. Titlul a fost de ajuns, oricum, pentru a-mi demonstra că nu e nimic acolo care să-mi schimbe părerea.
O să spun asta o singură dată: Mădălina Manole şi-a bătut joc de tot atunci când s-a omorât. A pătat amintirile astea de care-şi bate joc presa. Chiar dacă acţiunile ei trecute nu s-au schimbat, nu mai au nici pe departe aceeaşi valoare.
Gândeşte-te, Flori, la Michael Jackson când a fost acuzat pe pedofilism. În ochiii celor care şi acum mai cred povestea aia, el a fost un om fără valoare. Acum înlocuieşte-l pe Michael cu Mădălina şi pedofilismul cu sinuciderea. Acelaşi lucru e valabil şi aici, doar că de data asta toţi ştim sigur că Mădălina s-a omorât (cu excepţia adepţilor teoriilor conspiraţiei, care nu m-ar mira să se omoare şi ei la un moment dat).
Aşa că ce amintiri? Amintirile unei obsedate idioate care n-a mai putut trăi pentru că era un dezastru, o ruină sau cum o fi zis ea? O paranoică lipsită de orice pic de logică? Alea nu-s amintiri plăcute de care nu se merită să-ţi baţi joc.
Şi uite aşa a mai rămas ea doar cu un fan din 10000 care o ascultă acum pe Mădălina cu boxele date la maxim să-şi arate omagiul pentru decedată întregului cartier, aşa cum de altfel a făcut şi când a murit Michael Jackson. Da, fiecare cartier are prostul lui, ca să răsune muzica Mădălinei în tot oraşul. Că aşa se face, deh!
Mădălina Manole – sinucidere sau crimă?
Probabil că ştiţi cu toţii ce s-a întâmplat acum mai mult sau mai puţin de 24 de ore…
Moartea Mădălinei Manole este un mare mister pentru toţi, de la familie la… staţi! Voi chiar credeaţi că o să scriu un articol de genul ăsta? Pentru asta există ziarele! Dacă e crimă, e treaba poliţiei să afle, iar dacă e sinucidere tot nu e treaba mea. Continuare…
Detaşare totală
Ieri am fost la un grătar la ţară, m-am plimbat puţin pe bicicletă pe drumurile rurale, mi-am vizitat bunica, m-a vizitat şi pe mine o nepoţică, ce să mai, a fost o zi plină. Azi… am pescuit caras (jumătatea leneşă de weekend ). Ce pot să spun e că am avut mare nevoie de pauza asta de la viaţa de oraş.
Doar atât am avut de zis? Păi… da. Încerc să postez mai des şi până-mi intru-n mână, posturile vor fi mai scurte. Dar nu-i bai. Sau îi? 
Oricum, voi cum v-aţi petrecut weekend-ul? V-aţi distrat?
Ban pe ban pe spam…
Înţeleg că am cam ignorat blogul ăsta în ultimul timp. Dar chiar aşa, cum să fie toate comentariile pe care le primesc doar spam? Păi asta m-a dus cu gândul la maneaua din care m-am inspirat pentru titlu. Că, deşi nu-s mare fan al ţigănimilor, nene, când au dreptate, au.
Şi băga nea’ Salam pe la nunţi de-astea în timp ce număra verzişorii. Apoi, la fel cred că fac şi spammerii ăştia, dau ban după ban ca să pună ban pe ban… păi fac şi ei afaceri mari în stil nigerian. American, scuzaţi. Că tot marketingul pe care-l învaţă românul e din manele şi de la spammeri.
Ce să mai ceri de la centrul imaginaţiei creierelor româneşti? Ne-am născut fără precuneus şi trebuie să acceptăm asta, nu-i aşa? Ei bine, nu-i aşa. Mai citiţi şi voi o carte, mai uitaţi-vă măcar la un documentar. Dacă nu mai sunteţi copii nu înseamnă că trebuie să vă pierdeţi creativitatea. Vă rog să nu săriţi toţi cu gura, paragraful ăsta nu e adresat tuturor. Dar dacă o să ne învăţăm să luăm totul mură-n gură de la alţii, la un moment dat n-o să mai avem de la cine lua.
Şi, revenind la subiect, după ce că luăm de la alţii, mai luăm şi ce nu trebuie. Spamul ca metodă de marketing în cazul de faţă. Doamne ce rezultate minunate am putea avea dacă, pornind de la spam, am ajunge la o metodă aproape la fel de uşoară dar cu siguranţă cel puţin identic profitabilă. Nu se poate? Mai gândiţi-vă.
Da, sunt plictisit. Şi da, sunt şi puţin dezamăgit de prostia omenească. Dar ce spun e adevărat. Oameni buni, fiţi creativi şi transformaţi răul în bine. Nu faceţi spam, promovaţi-vă afacerile într-un mod original. Nu furaţi, transformaţi-vă pasiunea într-o sursă de venit. Nu vă enervaţi, apucaţi-vă de un sport (ajută!). Tot ce vă cer e să încercaţi. Dar în perioada în care îi daţi o şansă încercării, păstraţi-vă mintea deschisă.
Mult noroc!
Bacalaureat 2010 – Subiecte şi rezultate!
Ziceam acum vreo două saptămâni că trebuie să scap de Bac… iaca am scăpat. Doar să nu apară vreo surpriză sâmbătă seara spre duminică dimineaţa când se afişează rezultatele că m-am ars. Toate bune şi frumoase, am făcut ce am făcut la probe, am rezolvat subiectele care cum am putut eu sau colegii din jur mai bine, iar acum sunt în sfârşit uşurat că am scăpat şi de grija asta.
Dacă aţi venit de pe Google în căutarea rezultatelor şi v-aţi ars degeaba, vă rog să mă scuzaţi. Nu ăsta mi-a fost scopul. Verificaţi dară pe bacalaureat.edu.ro (nu pun link că mi-e lene şi în plus sunt zgârcit), să nu ziceţi că-s rău şi nu vă îndrum. Dar să ne întoarcem la oile noastre care, apropo, sunt mai frumoase ca ale lui Becali.
Apăi, dragii mei cititori, mă trăzniră multe idei în ultimul timp că aşa mi-e mie mai bine, să mă gândesc la orice numai la ce trebuie nu. Şi unele poate o să le pun în practică cât de curând. Scuzaţi cacofonia, da’ aşa să poartă la noi, la rrumâni (cum zicea bătrânul Arhi). Ce proiecte mai exact? La câte am în minte şi la câte din ele ştiu că nu vor vedea lumina zilei, mai bine să nu vă zic încă. Nu de alta, dar nu vreau să vă faceţi speranţe prea mari.
Între timp, am început să mai postez pe Softview.ro. E doar o chestie temporară probabil. Mai aruncaţi şi voi o privire, poate-mi vedeţi numele. P.S. De ce am folosit arhaisme? Habar n-am, aşa mi-a venit.
Mai vorbim. Baftă!